Despre Labradori cu Dragoste

Cum va povesteam, iata-ne proaspat posesori de animal de companie, marca Labrador, negru, linie americana. De ce americana? Pentru ca cea englezeasca nu ne-a prea incantat, sunt mai posaci si mai introvertiti. Incantarea si bucuria au fost iute si repede condimentate, aromate si asortate cu viata reala. Naparstocul era programat genetic sa fie curat. Aici nu e o problema cu mersul afara pana la vaccinuri, chiar trebuia sa-l ducem de 8 ori pe zi pentru plimbari scurte. Dar unde te pui ca nu vroia. Isi facea repede treburile in curtea blocului, el strangea in punguta si n-ar fi facut un pas mai incolo. Pana la urma am descoperit ca daca il lasam liber si plecam usurel, vine dupa noi, era atat de fricos sa nu ramana singur si am profitat de asta. In plus a avut o mare afinitate pentru covoarele din hol, pana sa ma dumiresc eu ca mai bine le strang (urasc pardoseala fara covoare) intr-o dimineata nenorocoasa, intre ora la care a plecat el la serviciu si ora la care m-am trezit eu sa il duc afara a reusit sa roada toate colturile. Harnic baiat! 


Mai apoi am incercat o singura data sa il las in hol pentru 15 minute pret de de cat m-am dus s-o iau pe nepotica de la scoala. Atunci am aflat ca ii place sa roada pereti la colturi si poate roade foarte bine tot coltul pana la structura metalica. Ar mai fi de amintit, socul meu vis a vis de pofta lui de mancare, si de aici au inceput probele. Am descoperit ca ii plac mai toate chestiile crude mai putin menta si rosmarinul. E un mare fan al pastarnacului, nu mai zic de morcovi. Marul oricum il primeste zilnic pe principiul: un mar pe zi tine doctorul departe. Alte nefericiri de preparate cu care chinuim noi corpul nu i-am dat niciodata, dar a mai furat bucatele de paine pana i-am interzis cu desavarsire accesul in bucatarie. In perioada primelor luni avem o sumedenie de fotografii cu un labrador in miscare, adica neclare pentru ca e greu sa prinzi o vietate ca asta in obiectiv. Si nu degeaba este caine de apa, da este. Parca l-a fatat maica-sa intr-o cada. Stie sa inoate si ar face-o oricand si oriunde. Bine ca avem raul care traverseaza orasul la o suta de metri de casa.

Un vis Nevisat

De frica ca o sa se adevereasca ce-a zis Fukuyama si ma prinde sfarsitul fara sa incerc si eu fericirea vietuirii cu un animal de casa, in casa, am purces la indeplinirea arzatoarei dorinte. Mai intai omul se gandeste, alege cu mintea o vietate care sa se numeasca animal de casa. Cica unii pe aici is aleg gaina sau purcelus, eficient zic io, nu mai trebuie sa le ia mancare, astea se hranesc de la mama natura, cu resturi. Noi am trecut usor peste variantele de serpi, iguane, broaste, tarantule si am ramas o vreme penduland intre matza si caine. Mergeau si amandoua, aveau companie in timpul cat suntem noi plecati dar totusi... Dupa ceva documentari in materie ajunseram la fascinanta concluzie ca noi suntem genul de homo sapiens care rezonam mai bine cu un caine. Adica avem nevoie de ceva patruped care sa iasa afara, in lesa sau fara, sa nu isi faca nevoile in casa, si sa aiba un grad de inteligenta potrivit unor oameni activi.


Deci s-a rupt firul pe care pendulam si cazuram direct pe podea cu dorinta de a avea un catel, in brate. Din nou la documentare. Al meu sot, are ceva experienta in materie, a avut ciobanesti germani de-a lungul anilor si este un mare fan al acestei rase. Daca vazu dumnealui ca nu are sanse sa mai aiba inca o data in viata un ciobanesc autohton in brate, macar se impuse si hotara: pana nu imi dadeam "examenul" la cursul Psihologie Canina si-l luam cu bine, nu vedeam urma de blanos pe covorul meu. Zis si facut, am purces la studiu, dar cum e bine sa nu te pui cu femeia, ca oricum iti suceste mintile, nu apucai sa inchei imbogatirea de cunostinte din cartea respectiva ca deja pufuliciul cel dulce imi rodea colturile traverselor din hol, el facand asta intre doua mere, un morcov si o bucata de pastarnac.