Era el si nimeni altcineva. Era un drum presarat cu amintiri si cu clipe frumoase. Nu ii era jena sa le calce in picioare, mergea agale, nepasator si-si sapa suflet gol. Avea chipul negricios, era frustrat si atat de nervos incat ar fi ucis acea iluzie ce-i bantuia viata. Se lasau norii, frigul si durerea. Se asezau vocile lupilor de-a lungul padurii si parca plangeau durerea lui. In surdina noptii vocile sopteau ca il doare, ca o vrea inapoi, dar orgoliul era mai mare decat oceanul. Avea in fiecare gand mirosul parfumului ei, si in fiecare clipire, caldura imbratisarilor care sapau adanc in rana lui si-l faceau in fiecare moment sa regrete ca a cunoscut-o. Erau momente in care pur si simplu simtea ca nu are suflet, ca i l-a luat in acea noapte cand i-a marturisit ca totul s-a terminat. Nu a spus nimic atunci, a tacut si nu a reactionat. Nu realiza, nu stia ca totul seca in fiecare secunda, ca raul din sufletul lui ramanea fara apa, fara suflare. Intepenit de inconstienta ce -l stapanise, fiecare gand era indreptat spre nicaieri, spre negrul urii care-si facea cuib pana si-n fiecare vena si fiecare colt al corpului sau. Pierduse piatra de la colierul sau, il avea atarnat de gat si nu a stiut sa aiba grija de ea, a lasat-o sa plece in bratele alcuiva... Secunde, minute, zile, luni, ani, o vesnicie parca trecura de cand el nu a mai vazut chipul ce i-a luminat viata pentru un timp. Inca simtea durerea pierderii si mereu credea ca ea este iluzia ce l-a rastignit... Tot ce stie e ca acum, dupa ce s-a ascuns, a pierdut-o pentru totdeauna.
0 comments:
Trimiteți un comentariu